Chiar daca nu face parte din lectura mea zilnica, aceasta este poezia unei persoane pe care o cunosc inainte ca ea sa se fi nascut (tare asta, nu?).
Mi-a placut foarte mult si asa cum am declarat cu o postare mai jos, nu pot decit sa spun ca sunt uimit.
Sper ca autoarea si parintii ei sa nu ma puna sa sterg postarea .
Zbor…
Sunt o pasăre ce plutește în zare,
Beată de finețea norilor,
Sunt peștele ce-noată-n infinita mare,
Sunt rana care-acum doare,
Melancolie …sunt și dor.
Sunt râsetul difuz
Ce răsună încă, năbușit
Între pereți grei, ascunși tot mereu,
Ale căror taine numai eu,
În mii de ani, le-am deslușit.
Sunt mingea pe care o scapă un copil din mâini
Și-alunecă-ntre stânci la infinit,
Pân’ se lovește de piciorul piciului, acum îmbătrânit
Ce plânge când o vede veche și ruptă de câini.
Sunt buze moi și umeri goi,
Sunt primele bătăi ce inima ți-o saltă
Și-o scaldă în ciudata bucurie,
Sunt dorință, tentație, melodie…
Sunt mintea încă neformată,
Sunt inima pururi curată
Greseala și incompetența,
Sunt numai eu… adolescența.
No comments:
Post a Comment